Second best

Sunt depresiv. Ma enerveaza obiectivele ratate. Totul merge bine, realizezi ce nici nu credeai ca o sa poti realiza vreodata, te chinui, lupti, ajungi acolo, aproape vezi linia de sosire, si pe turnanta vine testoasa care te intrece. Te ineci la mal ca un vibrator caruia i-au murit bateriile duracell. Aproape ai reusit. Esti „second-best”, marele talent care a ramas in stadiul de eterna speranta.

La mine, perspectivele care se intrevad ma sperie atat de tare incat deja ma visez campion inainte de a fi. Deja simt briza care-mi gadila fruntea cand stiu ca sunt un campion. Ma vad pe plaja intre doua blonde cu sani mari sorbind din tequilla. La fel ca toti oamenii, cand visez cu ochii deschisi imi pierd concentrarea, si asta se intampla fix inainte de a realiza ceva cu adevarat important. Si atunci ramai in urma, ramai in visarea ta, si viata trece pe langa tine.

Eu nu am realizat niciodata nimic maret. Mereu am dat-o in bara cand nu era momentul. Mereu m-am crezut intangibil, atotstiutor, orgolios si arogant. In felul asta am reusit sa indepartez persoane, am reusit sa ratez obiective, si mereu am ramas la final cu nici un regret, crezand ca eu sunt cel indreptatit, si ca daca nu a fost ca mine, sigur nu va ajunge bine. Acum cand ma uit in spate, nu cred ca eu am ajuns bine. Nu cred ca eu am reusit acolo unde altii au dat gres. Nu cred ca am facut nimic spectaculos, nimic atat de deosebit incat toti sa ma priveasca cu admiratie si sa ma puna pe un piedestal undeva. Era doar o falsa parere a mea. A fost o perioada cand eram pe val, eu eram ala care demonstra ca se poate. Acum nu mai demonstrez decat cum e sa iti ratez obiectivele cand te crezi dinainte castigator. Acum stiu unde am gresit, dar nu pot sa nu mai fac aceeasi gresala. Face parte din felul meu de a fi, si daca Dumnezeu nu-mi va da noroc cu carul, voi ramane un vesnic anonim care se zbate in mediocritate ca sa fie cu un centimetru deasupra celorlati cu care se zbate in aceeasi mocirla. Sunt depresiv. Ma omoara linistea, rutina.

O sa mor. O sa ma trezesc pe un pat, singur, doar eu si cu Dumnezeu. Si atunci o sa mor. Si o sa ma doara, si o sa ma zbat, si o sa parasesc in durere lumea asta idioata. Nu vreau sa sufar. Nu am dupa ce sa sufar, am suferit destul in viata asta, de ce sa mai sufar si cand o sa mor ? Eu am ramas singur, singur sa am grija de parinti cand o sa fie batrani, singur ca sa preiau pe umeri responsabilitati enorme, griji si probleme colosale. Singur. Asta ma sperie de moarte, ca o sa fiu singur cu totul pe umerii mei. Eu nu pot sa fac fata, nu vreau sa fac fata, o vreau pe Oana inapoi, ea era puternica. Impreuna poate am fi reusit sa facem fata. Imi lipsesti, Oana, imi lipsesti enorm, mai mult decat las sa se vada, mai mult decat recunosc.