vineri, martie 20, 2009

Drumuri de oltean

Visam. Eram cu ochii inchisi si visam ceva frumos, atat de frumos incat aveam batzul tzapan. Nu mai stiu ce visam pentru ca imediat ce mi-a sunat ceasul, visul s-a dizolvat in norul uitarii si subconstientul s-a retras incet ca apele unui val care uda nisipul dar nu-l pot distruge dintr-o singura lovitura. Am deschis ochii si in jurul meu era o camera mica de camin, semiobscura. M-am ridicat repede rememorand toate lucrurile pe care le am de facut, toate locurile in care trebuie sa merg, si timpul scurt pe care il aveam la dispozitie. La mine totul e dupa ceas, planificat, putine sunt la voia intamplarii. Pe masa zaceau niste hartii imprastiate pe langa laptop, trei mere si doua banane intr-un castron, lucru care imediat mi-a amintit ca am un stomac ce trebuie hranit. Afara se auzeau pasarile cantand, iar cand m-am uitat dupa perdea, am observat ca pe pomi se instalasera mugurii. "Vine primavara", mi-am zis. M-am imbracat repede pentru ca timpul lupta impotriva mea, am facut patul, ordine pe masa, am mancat repede, m-am spalat pe fatza, pe dinti, si am inchis usa in urma mea.

Caminul era ca orice alt camin, camere pe ambele parti, miros de mancare iesind de sub o usa, ceasul sunand la alta. Iesind din camin, m-am uitat la el. Era mic, cocotat pe un deal, dar se pierdea in peisaj pe dupa casele multietajate. "Nu e timp de asta, o sa analizez mai bine zona alta data", mi-am zis.
Luand-o la pas am observat ca eram singur pe drum. Nu se auzea nici un zgomot, nu latra nici un caine, doar pasii mei si cantatul pasarilor deranja linistea diminetii. Coborand de pe deal, am observat o casa cu un intreg perete din sticla. Alta avea jumatate din acoperis la fel, din sticla, transparent. Scurt, mi-am imaginat cum e sa iti iei micul dejun cu fata spre lac. Sau cum e sa te prin acoperisul de sticla la cer, in timp ce ploua. "Trebuie sa imi fac si eu asta la casa mea", am concluzionat, mergand mai departe. Printre pomii semi-verzi, de departe, din lac se vede doar o oglinda stearsa in lumina slaba a diminetii. Un vanticel subtire isi face simtita prezenta pe piele si brusc tot parul mi se ridica, semn ca nu m-am imbracat corespunzator, cel putin pentru dimineata. "In tren trebuie sa fie mai cald", imi zic si grabesc pasul spre statie. In stanga mea e lacul. Suprafata lui perfecta nu e deranjata decat de 4 rate care in drumul lor au crestat cateva valuri micute. Se aude un zgomot ascutit, semn ca un tren tocmai a ajuns in statie...

Stradutele inguste sunt pietruite, asfaltate, iar din cand in cand, la poarta unei case se vede cate o masina parcata.

In statie, constat ca totusi nu sunt singurul care s-a trezit duminica de dimineata cu noaptea in cap. Cativa oameni zgribuliti sunt insirati pe lungimea peronului. Ma uit pe afisajul de langa linie. Urmatorul tren vine in 10 minute.

Un cuplu isi face aparitia pe peron. Nimic deosebit in afara de culoarea pielii lor. Sunt negri. Taciune. Africani.

Da... mi-am adus aminte... sunt la Orsay-Ville, si trebuie sa iau trenul rapid spre Paris. Sunt departe, ce caut aici?

2 comentarii:

Anonim spunea...

Esti aici, pentru ca aici apartii. Ai fost acolo si ai fost impresionat. E superb, magnific, mirific, extraordinar, interesant, mare, inalt, frumos, curat, ordonat, linistit, aranjat, senin...e totul la superlativ.
Dar obisnuieste-te cu gandul k esti aici, dar faci totul sa te intorci acolo :P

BGD spunea...

bine ai revenit copile? cum ti-a placut la paris?